Unii vor ceva condimentat mereu, altii se multumesc cu o mancare simpla, fara prea multe ingrediente. Ceea ce pare a fi ceva foarte bun pentru un individ poate sa fie ceva greu de digerat si chiar de privit pentru altul. Genetica determina aromele si gusturile pe care le simtim zi de zi. In 1931 s-a descoperit aceasta legatura ciudata dintre ADN si gust.

Chimistul Arthur Fox lucra cu o pulbere de PTC, un compus chimic cu un gust mai deosebit, daca ajungea pe papilele gustative. Cand pulberea a ajuns in aer si pe papilele gustative ale colegilor de laborator, ei au inceput sa se planga ca simt ceva amar in gura. PTC-ul nu avea niciun gust pentru Fox, asa ca nu prea intelegea ce se intampla. Asa ca a facut experimente pe familie si prieteni ca sa vada ce fel percepe fiecare gustul substantei numite PTC.

Unii au spus ca e prea amar, altii au spus ca nu are gust. Gustul acestei substante este afectat de prezenta unei gene speciale la nivelul ADN-ului uman. In functie de varianta genei gustul era amar sau nu era asociat cu niciun gust cunoscut. In 2005 un studiu interesant a scos la iveala faptul ca aceeasi gena era raspunzatoare si pentru apetitul celui mic pentru bomboane.

Copiii care aveau doua gene ca determinau amareala erau inclinati sa adore mancarea si bautura cu mult zahar. Cei care nu prea reusesc sa determine gustul dulce pot da vina tot pe o anumita gena.

Asa ca anumite arome, gusturi ajung sa ii copleseasca, creierul refuzand sa mai vina in „contact” cu gustul respectiv. Se evita mancarea cu gust prea puternic si arome exotice pentru a nu se ajunge la situatii jenante.